Supergirl…

Poveste de dragoste: Inceputuri

Mulţime de picături de apă cădeau din cerul noros, puţin metalic. Era o zi de toamnă, care durea, era o primă zi în care se simţea singură cu toate că avea prietenii alături de ea. Străzile mohorâte erau martorii paşilor care mergeau în derivă. Mii de întrebări umbreau gândurile, de ce trebuia ca acea singurătate să o îmbrăţişeze tocmai pe ea? Cu chitara în spate se opri în faţa unei bănci, un copil şedea acolo trist, îl mângâie uşor pe cap şi îi zâmbi. Simţea cum o stare de fericire o cuprindea, putea face pe cineva fericit. Se scotoci prin buzunare şi găsi o ciocolată, i-o dărui…copilului i se citea fericirea, acum, în privire. Se ridică de lângă el şi îşi continua drumul spre nicăieri, un drum care nu conţinea vise sau speranţe în acea zi…

Se refugia în muzică. Ajunse în pub-ul pe care îl mai frecventa, îşi dădu chitara jos din spate şi îşi cumpără un ceai cu aromă de tei. Sorbi o inghiţitură din el şi, totodată, citi şi câteva fraze din carte pe care o răsfoia. Teiul o făcea să dea frâu liber visării, imaginaţia o luă pe alte căi, îşi lăsă capul în mâini şi totul căpăta un nou sens…

„O voce caldă începu să cânte, o melodie veche. Un chip visător, chiar angelic…imbrăcat în negru şi palid. Prin versurile lui o chema la el, un demon-înger care o fascina, un om pe care nu îl mai vazuse, dar îl simţea ca şi cum l-ar fi ştiut de o viaţă. Paharul cu apă din faţa lui îi oglindea trăsăturile mai bine. Cu un tremur în voce îl salută, nu se aştepta să îi răspundă. Răceala care până acum era stâpână pe trupul ei se transforma uşor, uşor în căldură, nu era chiar o piatră aşa cum îi spusese toată lumea. O invită la masa lui şi ca din senin începu să în povestească despre el, că nu ştia atât de bine oraşul ăsta, dar că îl prinseseră teii în vraja lor, începu să îi spună de oraşul lui.

-Şi în T. totul este altfel, parcă e simplu…dar ce caut eu aici, nu ştiu să iţi spun, m-am urcat de dimineaţa trecută în tren, am ajuns astă noapte şi oricum nu ştiu pe nimeni. Îmi pare că ai fi de-a mea, spuse el chicotind. Puţin surprinsă de ceea ce auzise îi răspunse cu o oarecare întârziere.

-Eu trebuia să fiu în oraşul tău la facultate, nici eu nu ştiu ce caut aici, chiar dacă a trecut mai bine de un an. Parcă povestea ta ar fi desprinsă dintr-o anume carte, “Pe drum”parcă îi spunea. Şi da, sunt de-a ta, această replică zicând-o râzând.

Era oarecum ilară discuţia lor, pe chipuri soarele tomnatic desena cercuri de lumină şi frunzele cădeau şi un câine venise şi se aşezase la picioarele lor. Au urmata ore în şir de discuţii…Seara a venit şi el a plecat. Zilele de acum, prinseră un alt contur, pline de dor. Vorbeau zilnic, erau doar simpli amici, erau doar doi oameni care se cunoscuseră din pură întâmplare, doi străini care…acum erau mult prea departe. Într-o seară, sătulă de aerul închis din cameră ieşi la o plimbare pe străzi, simţea că trebuie să îi spună că îi este dor de el, inima ei de piatră începuse să se sfărâme cu fiecare secundă ce trecea. Fugi înapoi spre casă, intră în cameră şi într-un rucsac îşi puse repede câteva haine şi plecă în grabă către gară. Destinaţie: T. Pe bilet scria, vagonul 3, locul 31. Era noapte, stelele se zăreau, mai cădeau câte una…adormi cu o melodie pe repeat în căşti. Ora 10 şi vreo 20 de minute, Gara de Nord a oraşului T. Nu mai fusese până atunci acolo, dar îi plăcea ceea ce vede. Scoase telefonul din buzunar şi îi dădu un mesaj:” Te salut din T.!”.Coborâse din tren şi stătea pe peron, nici un semn de la el, când deodată îl zăreşte venind spre ea. Mii de fluturi în stomac vroiau să evadeze.

-Eşti nebună…Ce faci aici?

-Am venit să te văd, nu mă iei în braţe?

Preţ de câteva minute o lua în braţe şi aşa stătură, îi simţea respiraţia atât de aproape, îl privea pe ascuns în ochi, doi ochi cărpui atât de duioşi. La un moment dat ea rupse tăcerea:

-Îmi era dor de tine şi cred că ştii, poate e o greşeală că am străbătut sute de kilometri până aici, dar simţeam să fac asta. Lăsă capul în pământ, se temea parcă de răspunsul lui, nu mai făcuse asta niciodată.

-Asta vroiam să fac şi eu, vroiam să vin la tine, dar nu am îndrăznit, poate m-ai fi crezut nebun. Trebuie să îi spun multe şi nici nu ştiu de unde să încep.

O luă de mână tremurând, erau atât de frumoşi, doi îngeri îmbrăcaţi în negru. Păşeau pe peron, mergeau pe străzi şi îşi spuneau fiecare tot ceea ce simţeau, vorbeau despre amintiri, despre nimicuri dar care pentru ei însemnau totul. Seara veni, istoviţi de atâta drum ajunseră acasă la el, un apartament micuţ, bine îngrijit, în uşă îi întâmpina surioara lui mai mică, de 7 ani. Stătea doar cu ea şi cu mama lui, care atunci era la serviciu, o familie modestă. Obosită cum era, a adormit pe pat in braţele lui, pentru prima oară simţea că locul ei e acolo lângă el. Au mai trecut câteva zile tot aşa, era şi oraşul pe care îl visase, era mult prea bine ca să fie adevărat, nu îi venea să creadă. Veni şi ziua plecării, câteva lacrimi îşi făcură loc în ochii ei căprui, părul roşcat îi cădea pe umeri…simţea că nu vrea să mai plece.Un sărut copilăresc fu un semn de rămas-bun. Alte ore de măcinare sufletească până la ea în oraş. Coborî din tren pustiu, nu o mai aştepta el în gară. Vroia să dea timpul înapoi, dar nu avea această putere, îi era imposibil.

Şi lunile au trecut, se mai văzuseră încă de câteva ori, facultatea ei lua sfârşit şi o decizie trebuia luată, să renunţe la job-ul ei pe care îl avea, la un viitor care îi surâdea şi el.Zile în care îi era greu să se decidă, ştia că acolo va trebui să o ia de la zero. Marea zi venise, îl sună de dimineaţă şi îi spuse decizia ei, va începe o nouă viaţă, căci ăsta fusese şi scopul pentru care venise la facultate în acest oraş…”

…ceaiul se răcise demult, muzica răsuna, se adunase lume, visul ei o făcea să spere că într-o zi va fi şi ea ceea ce era în vis. Îşi luă lucrurile şi ieşi, încă bulversată de ceea ce simţise în acele ore pe care le petrecuse într-un viitor care exista sau nu…ştia că într-o zi va găsi şi ea sensul la ceea ce ar vrea să simtă. Câteva ochiuri de apă se împrăştiau sub greutatea bocancilor, erau paşi în derivă…

(Aceste randuri au participat la un concurs…)

Awake

Caiet de vise…

Si stelele cadeau pe strazi, era ziua, dar imaginile lor intiparite in minte le transpuneau…si era praf si dorintele se stingeau ca niste lumanari. Si intrebari rasareau in minte, o minte cazuta prada amortirii, dar vino tu noapte si alunga tot ce e viu din ea…si…timpul sa nu ia trupul in grija sa, sa il lase sa se piarda in deriva, secundele de speranta sa mai ramana. Ploaia, o alinare a somnului greu, un somn presarat de vise negre care trezesc amintiri, care dau frau liber gandirii si dorintelor…la urma urmei, avem dorinte. Dar ce s-ar fi intamplat daca acest trup pribeag nu ar fi fost aici? Cu siguranta ar fi fost dincolo, cu siguranta o alta traiectorie ar fi urmat…Si intr-o buna zi, fara stirea cuiva, rucsacul negru va fi martor al plecarii, greu se va aseza pe umeri si nimeni nu va sti, nimeni nu va…crede ca unii sunt oameni si iubesc de pe azi pe maine, iluzii desarte care dispar ca acele stele. Fericire ascunsa, iesi din ascunzatoare, arata-ti chipul rebel de copil si adu din nou zambetul larg pe buze. Caiet de vise inca nu arde sub focul care te mistuie, mai lasa cateva pagini afumate cu niste cuvinte scrise inclinat si cu cateva pete de cerneala…acolo este idealul care niciodata nu se implineste, caci este un plan…Dar arzi de acum. Muzica nu te opri, nu taia respiratia, mai lasa clipe de regasire, stand pe o banca in umbra tacerii. Zorii zilei sa vina, soaptele sa se trezeasca  si sa inceapa o noua viata, fara bagaje de purtat si  fara grija zilei de maine, doar cu clipele petrecute azi…

Paid in full

…probabil

Rasuna strazile ca un cantec, se aud acorduri de chitara in departare…si fumul gros le ineaca, e de la centrala, va fi cald diseara in camera, plapuma va strage, totusi, in bratele ei puternice trupul firav. Va fi ca un joc de copii, tu ii vei zice secrete si ea va genera vise si dorinte aprige de cadere in…neant. Si strazile duc cu gandul la pustietate, nimic in jur si totul pare nul, dar totul are sens. Ce noapte desarta si ce zi va veni, niste randuri vor pieri sub ochelarii bine asezati, ramele negre…si niste lentile groase…dioptrii. Aparatul foto inca sta langa bere pe masa, ce ganduri haotice si nemiloase macina bietul cap, molesit si de aburii betiei, e berea neagra. Desprins dintr-o alta realitate, un peisaj in care ego-ul traieste sub alta forma…e nimic, e scrum de tigara. Refuzuri si acuzatii se resfrang din lumina si cad in…intuneric. Si unde imi sunt mintile?

Nici hainele nu mai stau bine pe trup, vor sa evadeze, vor plaje salbatice si cate nu mai vor…dar sunt incatusate, primii fulgi de zapada au cazut. Paharul de bere se goleste…”inca unul” ce sete naprasnica se abate, parca ar fi un desert nemarginit, un cosmar fara sfarsit…ce noapte…dar si ce zi. Clipe trec aiurea, secunde se misca greu, dar trec fara sens. Si unde se duc? Scaunul de lemn si masa, spirit medieval care nu e mort,  cranii si multe altele fascineaza mintea bolnava de altceva decat normalitate…Si se scufunda usor…si vine un somn greu si degetele abia se mai misca in ritm alert sa urmareasca un rand…dintr-o carte, un armistitiu, probabil!

Si ultima tigara cade, se rupe…nu mai e buna de nimic…o las fara de regret sa zaca acolo, caci in plus nici nu e a mea, e a cuiva care incearca sa o ia de la capat…decizii. Probabil! Si totusi unde e pisica neagra care era pe langa sinele de cale ferata? A fugit, probabil!